Justiția își trage înapoi eșarfa pe ochi. Urmează Biserica
Un candidat la prezidențiale amenința, în anul 2000, cu execuția corupților pe stadioane. Alt candidat, în 2004, le promitea țepe în Piața Victoriei. Remarcabil cum retorica anti-corupție s-a asociat la debut cu injustiția, mai exact cu execuții publice sumare. Sigur, erau metafore de însuflețit alegătorii, dar ele au asigurat legitimitatea unui dificil proces de modernizare, altfel esențial pentru România: întărirea statului de drept.
Reforma justiției a consumat cele mai mari energii în ultimii 15 ani. N-am avut niciun scrutin care să nu pună justiția în centrul polemicii, fie că era vorba de moguli impunisabili, imunități și privilegii, amnistie și grațiere. Cantitățile de biți editoriali pot umple servere întregi, au apărut jurnaliști specializați, cunoscători ai culoarelor puterii judiciare, am avut chiar o eroină sui-generis, detronată printr-un efort conjugat și ocult, și-apoi așezată pe soclul de procuror general european.
Dacă e să ne uităm la fapte, parcursul n-a fost fără zguduituri. La început părea că justiția, oarbă în simbolistica ideatică, mai trage cu ochiul pe sub năframă, se lasă folosită în jocuri statale, însă, după 2015, instituțiile nou create și consolidate au acoperit cu „victime” tot câmpul de luptă. Eforturile de a controla părți din sistem sau pur și simplu oameni s-au dovedit zadarnice. Aranjamentul judiciar e prea complex, mecanismele de control și veghe, inclusiv dinspre societate, nu au permis ingerințe majore. Alte instituții din sistemul de securitate au asigurat protecție discretă.
Dar cum de s-a menținut vie tema mai bine de un deceniu? Cum a reușit să absoarbă atâtea înflăcărări, să împartă tabere, să decidă câștigători și pierzători?
În primul rând, era sentimentul nedreptății, după o tranziție fără reguli, manevrată de cei mai abili și de cunoscătorii secretelor redistribuirii. Apoi, era apăsarea sufocantă a birocrației autonome, prost plătite și puse pe prăduială. Au mai fost desigur și nostalgia după o societate aparent mai dreaptă sau transformarea bulversantă a unei economii falimentare (funcțională în ochiul propagandei), prin vânzări și cedări de active către „aventurieri” capitaliști.
Toată această emoție cerea o pedeapsă și un cap vârât în luneta ghilotinei. Un spectacol care, odată declanșat, n-a mai putut fi oprit. Victime și călăi, în roluri interșanjabile, au defilat pe eșafod cu gâturile lor fragile, spre surpriza audienței incitate de mirosul sângelui și de permanentele răsturnări de situație.
După 15 ani, justiția va retrograda pe lista priorităților, și asta pentru că protagoniștii, din spectrul politic sau chiar din lumea judiciară, după tentative repetate de a smulge eșarfa de pe ochii zeiței, la capăt de drum, au atins iluminarea.
Liniile roșii au fost mai bine trasate, chiar și printr-un referendum, cel din 26 mai; costurile electorale și personale s-au dovedit insuportabile pentru actorii care au purtat steagul anti-justiție; presiunile si corecțiile externe, venite dinspre familia europeană, pe care n-o mai putem trata ca niște adolescenți, vor descuraja orice inițiativă de punere sub control a instituțiilor de drept. Se vor face reparațiile necesare, negreșit. „Secția specială” va trece în uitare, modificările de legislație plănuite vor fi abandonate, iar cele deja operate vor fi întoarse în matca firescului.
Dar agenda publică are oroare de vid, procesul de modernizare e departe de final, elanul social are nevoie să se exprime în confruntări viitoare. Odată reașezată pe șine, justiția nu va mai stârni pasiune. Cine îi va urma? Care va fi tema care va monopoliza de acum înainte atenția publicului și umorile lui nestăpânite?
În septembrie 2018, zăngănitul de arme și murmurul viitorului subiect s-au auzit din adâncurile inconștientului colectiv. Boicotul referendumului numit „pentru familia tradițională” n-a risipit energia, doar a amânat confruntarea și a prefațat dezbaterea.
E evident că relația stat-biserică va suscita următoarea bătălie publică, iar părțile beligerante, „progresiștii și conservatorii”, abia așteaptă marea întâlnire. Forțele sunt acum destul de mature și echilibrate ca să scoată săbiile. Dacă în urmă cu zece ani Biserica era o instituție intangibilă, cu 90% rată de aprobare în societate, astăzi doar 60% se mai arată încrezători în misiunea ei.
Contestatarii au apărut parcă de nicăieri. Clasa mijlocie, educată și urbanizată, produs, până la urmă, al procesului de demasificare a societății, începe să devină principala protagonistă a modernizării. Are resurse, are voință și se recunoaște ușor pe rețelele de socializare.
Temele tangente laicizării deja au intrat în circulație în spațiul virtual: religia în scoli; toleranța față de minoritățile sexuale; taxarea veniturilor bisericii; finanțarea din bani publici a unor lăcașuri de cult; implicarea reprezentanților clerului în politică.
Demonul opiniei publice n-o să lase nemestecat niciunul din subiecte, oricât de sacrosanct va părea. Politicienii vor fi forțați să se poziționeze, deși mulți dintre ei evită, tocmai pentru că știu că părerile sunt azi mai diverse și mai polarizate ca niciodată. Clerul va fi sub asediu și va avea nevoie de aliați care nu mai sunt „impliciți”, ca odinioară.
Și poate, cu ocazia asta, se vor lămuri și opțiunile partizane în spectrul clasic / stânga-dreapta/, fiindcă, azi, la noi, „dreapta” se legitimează doar prin anti-comunism și e reactivă la PSD, un partid paralel cu socialismul, care captează cel mai conservator electorat.
15 comentarii